Poezii de primul loc

Poeziile câștigătoare ale Festivalului-concurs de poezie Ioanid Romanescu ediția a VII-a, organizat de Primăria Comunei Aroneanu Iași, sub coordonarea Bibliotecii Publice Aroneanu, bibliotecar Petronela Fălticeanu.

Poeziile aparțin autoarei Ramona Țăruș, laureata premiului I.

 

Poem de dragoste

Când noaptea a sunat din corn

m-am așezat cuminte lângă pat și-am așteptat ogarii

să-mi scoată visul, inima și creierul.

 

îmi adulmecau buzunarul de scame și gâtul

ca pe-un organ nemaivăzut,

cumva fragil,

care și-a pierdut cavitatea în care stătea ascuns;

 

buzele lor răsfrânte și reci călătorindu-mi pieptul de ninsori

au început să sugă sângele rău

ca atunci când încerci să scoți veninul din mușcătura unui șarpe…

***

Pătrarul lunii își îndreaptă spinările

Pregătit să soarbă creiere și să le-arunce-n visare

/Marea mașină de spălat a universului

 

Dintr-o clipă în alta îmi vor ieși plămânii afară

Jilavi și vineți de oftat,

Să peticească gaura în care se pierd toate cuvintele șuierând

Ca un glonte care nu-și găsește liniștea în carne

***

Bătrânul faur își cheamă ogarii…

Am rămas întinsă pe marmură

Inutilă

Ca o păpușă de lemn aruncată pentru că emoțiile nu se mai disting pe fața ei;

În deșertăciunea limbii am putut să-ți cânt

Dintr-o frunză,

Sentimente rare ca niște oase calcinate de dinozaur…

 

Dansul ploii

și să stăm așa

cu picioarele-ncrucișate în noi pentru dansul ploii

să ne lăsăm părul lung și rotund peste coapsele calde

și fluturi albi să ne explodeze în ureche

să-mi țipe călcâiul care calcă pe iarba morților

a nu știu câta oară

să mă certe bunicul ca i-am lăsat lumânarea

să-și sfârșească slava

și pe țărâna lui nicio lacrimă să-i însenineze chipul

să-i înalțe zmeul

cum înalță toți morții pentru cei care-i uită.

Fără să știm ne încâlcim în frânghiile lor,

ne curmă respirația, pulsul;

 

… în mijloc un scaun,

pământul ars de soare și sapa care ne rărește pe toți

ne-nvârtim în dansul ăsta al pierduților, al nenorociților

cuvintele ne ies prin piele ca niște ace lungi și usturătoare

sunt ale noastre ori nu sunt

e cumva o nebunie strălucitoare

iele care se jocă în mintea fiecăruia

și o cunună de spini aruncată asupra omului…

Halucinante, chipurile inventează emoții noi

așteptând ploaia ca pe o mireasă

să ne spele pieptul

pe care sângerează macii răriți de sapa Tatălui.

 

Vânătoarea de iepuri

Am o gropiță în obraz în care păstrez trei feluri de zâmbete

și liniștea de pe firul ierbii uneori

chiar și vocea mamei clară ca un cântec al mării

într-o cochilie de melc.

Iubesc oameni și iepuri

și urmele pe care le lasă iepurii în oameni

//sentimente albe și-adânci ca o origine de care ești mândru//

atât cât poate să iubească o femeie cu gâtul lung

ca o luptă cu boala,

cu sufletul rotund ca un moment de fericire

pe care nu-l poți prinde de multe ori în viață,

 

Singura mea armă

Un ulcior spart…

Am ridicat ciobul și-am desenat pe perete un umăr

și apa care-ți răcorește buzele,

din apă un zbor de acvilă încâlcindu-ți inima

se repede asupra ochilor

își ninge oasele ușoare și dispare în neantul de var.

 

Și te iubesc atât cât poate să iubească o femeie

care aleargă după iepuri cu rănile deschise,

pentru că adevărata dragoste stă în umilință:

o liniște blândă care ți se-așează pe piept ca o ureche de elefant.

 

Introspecție. Maturizarea

Un perete alb și Tatăl nostru rostit în șoaptă sub pătură.

dacă și vorba se trage-n pământ ca urmele bocancilor,

cât cântăresc rugăciunile?

Se lipesc toate de mine ca o limbă uscată de cerul gurii

mai dureros decât o dezmoștenire

în încercarea de a mă curăți de balast îmi sângează pielea.

În plină vară viața ca o păcătoasă îmi leagă de gât hoituri

pe care-o să le car până la moarte,

hoituri despre care nimeni nu spune nimănui

dar care mă schimbă pentru că eu știu că există.

… sau poate invers.

 

Departe de moarte și muștele m-ajung din urmă.

 

De când le-am negat tâlpilor pământul

Sângele meu ca un copac s-a scuturat de floare.

 

Prin desiș de gânduri tot mai multe bufnițe

Împotmolindu-și zborul pe cortex.

 

Până la urmă suntem un cheag de sânge

Care odată va trebui să se usuce și să dezvăluie ceva nou,

Dacă nu ne-au mâncat deja viermii pe dinăuntru.

 

S-au aruncat năvoadele din cer și nadă oamenilor…

 

Eu am reușit să adun până acum

În colțul peretelui,

Un Hristos de mucegai.

 

Știi cum e,

o ușă albă care nu se mai termină e ca mersul pe bicicletă

nu se uită niciodată…

 

cine sunt eu?

Un sculptor care forțează mâna destinului

și fereastra albă pecetluindu-i ochii până în calus

de aici încep străzile, blocurile, orașul /un râu de smoală într-o inimă de om

 

în palmele lui lemnul roșu  ca o coastă ruptă din coasta creatorului

măsluiește truda printr-o îmbrățișare crudă dar sățioasă

duh din duh și carne și așchii

un aluat plămădit spre sacrificiu și jertfă de sine

 

spectaculos

ca un actor în aplauzele sălii când piesa a luat sfârșit

se retrage în propria creație

un fel de Ana a zilelor noastre aproape sinucigașă

pregătită pentru zidul ei

 

ca o lehuză

un sculptor se lovește de sute de oameni

și nu se mai regăsește în niciunul

nici măcar în sine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *